• Lety

  • Daca da, lasa-ti adresa de email, pentru a ma urmari mai bine!

    Join 4 other followers

Fir-ar al dracului de mar…

…ca nu mai scapam o data de el!

De fapt femeile sunt de vina pentru tot, nu?

Conduc prost, au masini mari pe care le cumpara iubitii sau tatii, eventual cu strada cu tot, schimba benzile fara sa se uite, ca de semnalizat nici nu mai aducem vorba si intra in primul stalp pe care-l vad in cale. Sau poate nici p-ala nu l-au vazut!

Sunt fitoase, nu le intereseaza decat hainele, pantofii si gentile, se uita doar la lucruri scumpe, vor sa manance doar in oras, sa incerce delicatese exotice si sa bea cocktailuri colorate.

Cer atentie, de fapt o cauta peste tot, iar daca un barbat se uita la ele sunt in al noualea cer, ba chiar il incurajeaza cu zambete si priviri sarmante. De fapt, cea mai mare satisfactie e o noua cucerire pe care o pot adauga in palmares. Au agende mici si negre pe care le tin intr-un buzunar secret al gentii imense pe care de aia o cara cu ele peste tot!

Nu gandesc prea mult, nu iau decizii, dar nu pentru ca nu pot, ci pentru ca e prea dificil sa alegi intre o rochie neagra si una rosie, iar factorul definitoriu e intotdeauna barbatul pe care il poarta cu ele la brat, mandre ca posed un exemplar doar al lor. Se plimba prin parc cu iubitul de mana de parca ar fi castigat la loterie, iar daca alta are curaj sa arunce o privire, tot el saracu’ o pune acasa d-o cearta de doua saptamani!

Femeile sunt superficiale, vorbesc prea mult si de obicei despre lucruri total lipsite de importanta iar cand vine vorba de o discutie serioasa se retrag si fac pe suparatele pana cand interlocutorul uita de-a dreptul de pretext, sau isi mai cere si scuze!

Perfida si sireata, femeia gaseste intotdeauna un mod de a obtine ce vrea, cu orice pret. Fie ca e vorba de o pereche de sandalute, o excursie sau un barbat. Iar atunci cand obtine premiul dorit, profita, se lasa prada rutinei, si crede ca i se cuvine si ca nimeni si nimic nu-i poate lua fericirea.

Daca e inselata, este tot vina ei, pentru ca ea, femeia, n-a stiut sa pastreze langa ea ce a cucerit, ce a castigat si tocmai pentru ca e asa cum e, isi merita infrangerea in fata unei alteia care, fara sa stie, va avea aceeasi soarta!

Saracele victime habar n-au avut cand, inca de pe vremuri legendare, au cazut prada tentatiei si au muscat din fructul interzis. Eterne victime ale unor demoni cu chip de inger.

Domnilor – ma amuz!

Si va doresc sa aveti parte de femei… pe masura sufletului vostru!

 

 

 

Lamuriri…

Sa stabilim cateva lucruri:

Daca stii cum ma cheama, nu inseamna ca ma cunosti. Sa n-ai impresia ca daca zambesc politicos sau raspund la salut ne datoram ceva mai mult. Sa nu crezi ca o sa rad la glume sau o sa fac conversatie lejera, ori ca ai dreptul la pareri. Sa nu-ti treaca prin cap ca e ok sa ma bati usor pe umar si sa-mi dai sfaturi.

Daca “ne stim de 10 ani”, dar ne-am salutat de 2 ori, nu e ok sa spui ca “suntem prieteni”. Am prieteni pe care-i cunosc de 2 luni, si am prieteni din copilarie, dinainte de perioada in care stiu sa vorbesc sau sa merg. Cu multi dintre ei nu apuc sa vorbesc des si-mi pare rau, insa ei sunt oamenii cu adevarat importanti din viata mea. Chiar daca, poate, uneori nu le arat sau nu-si dau seama.

Like pe facebook nu e un mod de a socializa. Daca ne stim de undeva, dar nu ne salutam pe strada, asta inseamna ceva. Daca ne avem in listele de prieteni, dintr-un motiv sau altul, fie incepem sa ne salutam pe strada, fie ne stergem reciproc de acolo. “Nu te salut, dar iti dau like”, nu merge.

Sunt o persoana deschisa. Sunt sociabila si-mi place sa cunosc oameni noi! Imi place sa cred ca nu etichetez, si ca dau sansa unei prime conversatii fara idei preconcepute. Daca nu-mi placi, e pentru ca ai ratat sansa asta, la un moment dat.

Nu-s ipocrita si urasc cand vad zambete false in jurul meu. Prefer sa nu spun nimic decat sa critic cand nu e cazul si apreciez sinceritatea. Nu-mi spune cat de dragut imi sta cu rochia asta… Mai bine zi-mi in  fata ca nu-ti place si scuteste-ne pe amandoi de barfa de dupa, de la colturi!

Am invatat ca daca cineva zambeste nu inseamna ca se amuza. Si am invatat sa tac atunci cand eticheta nu-mi permite sa spun ce gandesc. Cred, totusi, ca o sa ma lipsesc de bunele moravuri ale societatii si, de acum incolo, regulile bunelor maniere or sa se aplice doar in proportie egala cu ale interlocutorului…

….Nu…. N-am sa fac asta, pentru ca as ajunge undeva jos, iar eu nu ma pun pe picior de egalitate cu nimeni….

Nu haina face pe om!

Oare?

Hai sa despicam putin firul in patru. Dar sa fim realisti, va rog!

Adevarul dur:

–  Daca te duci la un interviu in blugi si tricou, poti sa ai cea mai sclipitoare minte, cele mai bune argumente, cele mai ordonate si bine structurate idei. Poti sa gandesti “in afara cutiei”, sa dai exemple si sa raspunzi impecabil la fiecare intrebare. Dar stai. Oare o sa te intrebe cineva mare lucru?
– Camasa, ceas, pantaloni de stofa. Acelasi interviu. Alta prima impresie. Intrebarile curg. Pacat ca n-are cine sa raspunda.

Aud intr-una: “Traim intr-o societate de aparente! Vai! Tragedie! De ce nu poti sa vezi mai mult dincolo? De ce nu ma judeci dupa cum sunt eu, si nu dupa cum ma imbrac?”. Pentru ca daca te imbraci in pantaloni de trening la serviciu sau in pantaloni de stofa in parc, nu-mi vine sa-ti caut “adancurile”, de aia!

Pentru ca nu ma intereseaza cat costa camasa, dar cu siguranta trebuie sa stii unde si cum s-o porti. Pentru ca da, aparentele conteaza, iar daca tu nu stii cum si unde sa te imbraci, cum o sa stii cum sa te porti sau ce sa spui?

Si ca vorbim de pret. Sa facem diferenta. Haine scumpe nu inseamna haine bune. Daca esti bogat, nu inseamna ca stii sa te imbraci si daca ai “Mertz” la 18 ani, sunt convinsa ca nu stii sa-l conduci. Probabil ca e hidramat, ca sa poti sa scoti o manuta pe geam, fumand “lejer, cu 10 la ora”.

E una sa te imbraci de fite si alta sa te imbraci cu stil. Trebuie sa recunoastem, din pacate, ca si stilul si fitele costa, si poate sa fie foarte derutant pentru unii dintre noi care-i care. Adevarata arta e sa stii sa faci diferenta. Nu, chiar nu e o problema ca ai un ceas de firma care valoreaza cat salariul minim pe economie! Problema e atunci cand ceasul ala e cu zale multe colorate, mult prea mare pentru mana ta si scrie mare “Gucci”. Si nu e o problema nici ca tu nu conduci o masina romaneasca. Daca ai luat-o pe banii tai, se scuza chiar si boxele facute pe comanda.

Aparentele nu inseala. Sunt coperta care-ti spune daca vrei sa deschizi cartea sau nu. Si la un moment dat o sa invatam asta.  Sunt lucruri de care-ti dai seama, chiar daca n-o sa recunosti nimanui niciodata.  Poate nici nu trebuie…

DA! Haina face pe om! Pentru ca dincolo de haina esti tu. Dincolo de culori e o stare si dincolo de stil e o atitudine!

Punct si virgula

Eu am invatat la scoala ca dupa punct (.) se scrie cu litera mare. Am invatat despre liniute (-) si despre cratime (-), si despre apostrof (‘) (din ala scris, nu figurat). Stiu, pe cuvant ca stiu, ce face fiecare si unde se pune. Stiu sa despart in silabe (da’ dupa DOOMul ala vechi), sa impart o fraza in propozitii si dup-aia sa le zic si pe nume. La propozitii.

Am invatat despre cuvinte, despre cum se cheama, cum se spun, cui se spun si de ce. Am invatat diferenta dintre “care” si “pe care”, drept pentru care nu le incurc niciodata. Stiu ca “deci” se pune doar inaintea unei concluzii, iar daca vezi doua puncte (:), clar urmeaza ceva. Punctele de suspensie sunt de fapt trei, nu doua, nu patru, si oricat de ciudat ar suna, “ei era sa cada” este corect.

Si totusi vad, citesc, aud, o limba romana care nu-mi place, care ma sacaie, ma deranjeaza, ma enerveaza, ma face sa nu mai citesc, sa nu vreau sa mai aud si sa plec de acolo de unde vad mari genii in viata care habar n-au sa lege o fraza, dar epateaza de atata engleza. Ne grabim, nu stim sa apasam un shift ca sa punem litera aia mare (mama ei de tasta si de litera), ne burzuluim incolo si-n coace ca noua ne plac oamenii destepti si ca n-avem ce discuta cu aia mai prosti care nu stiu sa scrie si sa citeasca. Sau nu ne grabim, dar nu stim, si nici nu vrem sa invatam, iar cand ni se atrage atentia il facem p-ala din fata noastra arogant. “Bine, bah, ca le stii tu pe toate!”. Pai le stiu! Pentru ca i-am ascultat pe altii, da-i-ar Dumnezeu sanatate profei de romana! Si nu numai!

Cred asa: ca inainte de toate, trebuie sa stim sa ne vorbim limba. Asa ca, inainte sa va puneti prin CV alte 20, intrebati-va daca stiti sa discutati corect si coerent in una singura. Si apoi mai invatati una. Si inca una. Si mai opriti-va la un moment dat, ca nu-i nimeni vreun Einstein. Mai cred ca o parere prost exprimata, oricat de bun mesaj ar transmite, e nula. D-alea cu “oamenii care i-am vazut erau destepti” refuz sa mai ascult. Si cred ca “lasa, nu mai tin cont acu’ nici de virgula, nici de cratima, ca doar-s pe mess” e o porcarie ce s-a impus mai mult decat ar fi trebuit vreodata si ca ar trebui sa ne punem capu’ pe umeri o data si sa le folosim mai des. Ca o sa uitam de ele, si ajungem, vorb-aia la bac, la un interviu, la un test, si-or sa se uite aia ca prostii la “ce lucrare academica” ai predat tu.

Sunt aroganta. Da. Sunt infumurata. Da. Astea doua inseamna cam acelasi lucru. Da. Cunosc si sinonimele. Trageti aer in piept si ziceti dupa mine: “punct si de la capat”.

Copil curios, vrea sa stie…

Imi spune si mie cineva ce inseamna “blogger profesionist”?

Da’  daca tot va bateti capul cu mine, ca-s mica si nu-nteleg, hai sa facem asa. O luam de la capat, cu inceputul. Si atunci, copilu’ de 10 ani din mine intreaba: ce e ala un “blog”, ce e ala un “blogger”, de ce se cheama asa, ce scop are el in viata (a lui si a altora), si mai ales, de ce raspunsul la “ce vrei sa te faci tu cand o sa fii mare?” este “blogger”?

Apoi, dupa ce am aflat notiunile de baza, putem sa trecem la urmatorul set. Care e diferenta dintre content writer si blogger? De ce blogger amator si blogger profesionist? Ce ii discerne? Cine stabileste cine e profesionist si cine nu? Si mai ales “ce e ala un blogger profesionist”.

M-as amuza foarte tare, si zau c-as face asta (poate chiar o s-o fac cu prima ocazie). O sa-mi fac carti de vizita pe care sa scrie “Letitia Chirita – Blogger”. Sau bloggerita? Nu, nu pe principiul “doamna profesoara”. Asa, de amuzament, sa vad ce figuri admir in jurul meu cand intind gratios mana cu cartonul frumos decorat si aproape lipsit de scriitura.

Nu sunt aroganta, nu sunt ironica, nu ma intelegeti gresit. Chiar sunt foarte curioasa ce sunt, ce inseamna, cum se definesc toate conceptele astea, atat de catre “bloggeri”, cat si de catre non-bloggeri. Cum vedeti voi lucrurile? Si nu, nu am pretentia ca o singura persoana sa-mi raspunda la intrebarile astea multe, puteti sa va alegeti una, doua, cate va lasa inima, si sa-mi insirati pe aici definitiile voastre. Daca-s blogger sau nu parca n-as intreba, o sa rationeze mintea mea cea curioasa dupa ce vad raspunsurile voastre.

Mihai, Andrei, Alex. Ma ajutati si voi?

%d bloggers like this: